Treptat, istoria orașului este distrusă de vechea, actuala și probabil viitoarea administrație a orașului. Celebrul Budi Bar de pe vremuri, devenit apoi o splendidă terasă Art Nouveau, numită Țânțarul, a fost distrus și în locul lui a apărut un local cu fețe de masă.
De la vechea terasă puțea a urină până la Podul Decebal. Cei care încă se mai puteau ridica de pe scaune scuturau trandafirul la umbra falnicilor plopi, cu prostata stimulată de susurul inconfundabil al Crișului. Cei care nu, deversau direct pe crac.
Berea se bea la baril, romul, de un leu dețul, făcea ca expresia mort de beat să aibă sens și la propriu. Rockeri bătrâni cu blugi mâncați de molii, motocicliști scăpați ca prin minune de donarea de organe, bicicliști cu basca pe șa, domni solemni cu „bor virag” pe față, toți se alcoolizau în mărețul monument.
Scaunele, făcute din fier forjat în stil Rococo flamboaiant, fuseseră aduse de la Tabla Ondulată după desființarea acestui oraș în Velența. Mesele se clătinau mai tare decât clienții, ceea ce făcea ca berile să spele din belșug tabla îngroșată de cele 12 straturi de vopsea.
Mușteriii stăteau acoperiți de muște și nu se știe dacă se scărpinau de la țânțari sau excesul de cernoziom. Nostalgicii, încremeniți în proiect, așteptau tricicleta carosată cu tablă de aluminiu, care să aducă micii ce se mâncau din cartoane înmuiate de muștar.
Acum, grandoarea acestui monument a dispărut și, odată cu ea, și consumatorii fruntași, care și-au băut ultimul pahar la Oituz, cu ocazia propriului parastas.
